Frumosul fenomen natural al aurorelor boreale este de fapt rezultatul coliziunilor dintre moleculele gazoase din atmosfera Terrei cu particulele încărcate electromagnetic provenite din Soare. Variaţia de culoare a aurorelor boreale se datorează tipului de molecule gazoase implicate în această reacţie. Culoarea observată cel mai adesea are o tonalitate tipică de galben-verzui, fiind produsă de moleculele de oxigen situate la înălţimea de circa 96 kilometri. Aurorele de culoare complet roşie sunt rare şi sunt produse de particulele de oxigen situate la înălţimi de peste 320 kilometri. Moleculele de azot produc aurore boreale de culoare albastră sau albastră-purpurie. Au mai fost observate aurore de culoarea galbenă şi violet, dar sunt extrem de rare. Legătura dintre aurorele boreale şi activitatea solară a fost bănuită încă din anul 1880. Datorită cercetărilor ştiinţifice serioase în această direcţie, derulate din anul 1950, se cunoaşte că electronii şi protonii din lumina solară sunt proiectaţi cu viteze foarte mari spre Terra prin intermediul aşa numitelor „vînturi solare”.

Aurora boreală apare la înălţimi cuprinse între 80-640 kilometri în atmosfera terestră. Acest tip de auroră apare şi în emisfera sudică, unde este denumită în mod firesc „auroră australă”. Odată ce acest fenomen apare în apropierea polilor magnetici ai planetei, limita sudică la care aurora boreală a fost observată a fost oraşul New Orleans. Cele mai bune locuri unde poate fi observată sunt partea de nord-vest a Canadei, Alaska, Norvegia, Islanda şi nordul Siberiei. Aurorele australe nu sunt atât de vizibile precum cele nordice, datorită faptului că apar în mod concentrat doar în Antarctica. Cercetătorii au mai descoperit că activitatea aurorelor este una ciclică, apărând în medie la circa 11 ani. Ultima auroră boreală a fost observată în anul 2014. Evident, spectacolul lor feeric se observă cele mai bine în timpul nopţilor arctice.

Sursa: Gemma Elwin Harris, „Big Questions from Little People and Simple Answers from Great Minds”