Cerul este partea atmosferei sau a spațiului vizibil de la suprafața oricărui corp ceresc. Spațiu infinit în care se mișcă toate astrele. În timpul luminii zilei, cerul Pământului apare ca o suprafață albastră profundă datorită dispersiei atmosferice a luminii soarelui. Cerul este uneori definit ca zona Gazoasă mai densă a atmosferei unei planete. Noaptea cerul apare ca o suprafață sau o regiune neagră plină cu stele.
În timpul zilei, Soarele poate fi observat pe cer, ori este acoperit de nori. În timpul cerului nocturn (și într-o oarecare măsură în timpul zilei) luna, planetele și stelele sunt vizibile pe cer. Unele din fenomenele naturale observate pe cer sunt norii, curcubeie și aurora. Fulgerele și precipitațiile pot fi de asemenea observate în cer în timpul furtunilor. Pe Pământ, despre păsări, insecte, aerodine și zmeie se consideră că zboară în cer. Ca o consecință a activității umane, Smogul din timpul zilei cât și radiația luminoasă din timpul nopții sunt adesea observate deasupra marilor orașe (vezi poluarea luminoasă).
În domeniul astronomiei, cerul este de asemenea numit Sfera cerească. Aceasta este o cupolă imaginară unde Soarele, stelele, planetele și luna par a călătorii. Sfera celestă este divizată în regiuni numite constelații.
Ghici ce?! Cerul nu este albastru! Nu există niciun pigment albastru în cer, este doar o iluzie optică. Acolo sus şi peste tot în jurul nostru există gaze de diferite feluri, precum oxigenul, nitrogenul şi dioxidul de carbon. Pe lângă aceste elemente există şi praf, vapori de apă, spori şi chiar animale foarte mici.
Atunci când lumina Soarelui atinge ceva, se reflectă. Obiectele mari, precum Luna, reflectă lumina foarte bine. Praful selenar este negru , însă are o capacitate de a reflecta lumină atât de mare încât străluceşte puternic în noapte.
Totuşi o moleculă de gaz este prea mică pentru a funcţiona ca o oglindă. În schimb, ea absoarbe lumina şi apoi o trimite înapoi într-o direcţie întâmplătoare. Cu alte cuvinte, fiecare moleculă din aer este o sursă de lumină.
Imaginaţi-vă pentru un moment că lumina ar fi sunet. Lumina solară nu este doar o notă cântată la un instrument, ci o orchestră care cântă pe diferite tonalităţi la volume diferite. Noi vedem doar o parte din această muzică. Ochii noştri percep diferite înălţimi de lumină sub forma culorilor: violet, albastru, verde, galben, portocaliu, roşu şi mov.
Moleculele de aer absorb lumina albastră foarte uşor şi o emit înapoi la fel de repede. De aceea, lumina albastră este împrăştiată pe tot cerul şi ajunge în ochii noştri din toate direcţiile. Oriunde ne-am uita, suntem bombardaţi cu lumină albastră, motiv pentru care cerul ne pare albastru.
Celelalte culori nu sunt la fel de uşor dispersate de atmosfera Pământului, iar din această cauză ele vin la noi într-o lumină mai puţin directă.
Dacă Marte ar fi avut mai mult gaz în atmosferă şi cerul ei ar fi părut albastru.
Sursa: Gemma Elwin Harris – Big Questions from Little People and Simple Answers from Great Mind
