Lentilele de contact sunt dispozitive medicale sub forma de disc, cu suprafata curbata, alcatuite dintr-un material plastic subtire si transparent. Acestea adera la filmul lacrimal care acopera corneea si raman fixate pe suprafata globului ocular.
Lentilele de contact pot corecta probleme de vedere cauzate de erori de refractie. O eroare de refractie inseamna ca ochiul nu focalizeaza normal lumina si astfel poate rezulta o imagine neclara.
Lentilele de contact, o alegere populară pentru corecția vederii sau pur și simplu purtate din motive estetice, sunt folosite de milioane de oameni din întreaga lume. Pot ajusta erorile de refracție, cum ar fi miopia, hipermetropia, astigmatismul și presiopia, oferind un câmp vizual mai natural în comparație cu ochelarii și neobstrucționând vederea periferică. În plus, lentilele de contact nu se încețoșează și nu sunt stropite de ploaie, ceea ce le face potrivite pentru diverse activități și sporturi.
Lentilele de contact pot servi în scopuri terapeutice, fiind utilizate pentru a trata anumite afecțiuni oculare, cum ar fi keratoconus, cornee neregulate și leziuni ale corneei. Lentilele de contact specializate, numite lentile sclerale, sunt concepute pentru a se bolti pe întreaga suprafață corneană și a se sprijini pe partea albă a ochiului (sclera), oferind un confort și o vedere îmbunătățită pentru persoanele cu afecțiuni corneene specifice.
Purtătorii lentilelor de contact sunt familiarizați cu faptul că acestea necesită o îngrijire și o igienă corespunzătoare pentru a asigura sănătatea ochilor și pentru a preveni complicațiile. Curățarea regulată, dezinfectarea și respectarea programului de purtare recomandat sunt esențiale pentru menținerea sănătății ochilor în timpul utilizării lor.
Procesul creării lentilelor de contact durează din timpul lui Leonardo da Vinci și Descartes, aceștia fiind primii care au adus contribuții conceptuale timpurii la ideea lentilelor de contact, chiar dacă propunerile lor nu erau practic implementabile la vremea respectivă. În secolul al XVI-lea, da Vinci a descris o metodă de modificare a puterii corneei prin scufundarea capului în apă sau prin purtarea unei emisfere de sticlă umplute cu apă. La rândul său, Descartes a propus un dispozitiv format dintr-un tub de sticlă umplut cu lichid și acoperit cu o lentilă. Niciuna dintre aceste idei nu a fost fiabilă.
Mult mai târziu, în anul 1801, polimatrul britanic Thomas Young a creat lentile de contact inspirându-se după modelul pe care-l propusese Descartes. A folosit ceară pentru a fixa lentile umplute cu apă pe ochi, neutralizând puterea lor de refracție, pe care a corectat-o cu o altă pereche de lentile.
Peste patru decenii, mai exact în 1845, Sir John Herschel scria în lucrarea sa Enciclopedia Metropolitană despre o capsulă de sticlă umplută cu gelatină animală și o matriță a corneei care ar putea fi imprimată pe un mediu transparent, idei pe care de fapt nu le-a testat, dar care au reprezentat o sursă de inspirație pentru alți inventatori ce le-au pus în practică mai târziu, experimentând procesele. Medicul maghiar Joseph Dallos, de exemplu, a perfecționat o metodă de a realiza matrițe din „ochi vii”, permițând fabricarea unor lentile care se conformau pentru prima dată formei reale a ochiului.
În 1888, oftalmologul german Adolf Gaston Eugen Fick a montat cu success, pe un pacient, prima lentilă de contact sclerală afocală realizată din sticlă suflată. Aceste lentile erau mari și grele și puteau fi purtate doar câteva ore la rând. Lentilele lui Fick, concepute pentru a corecta vederea, au fost inițial lentile sclerale, care acopereau întreaga suprafață a ochiului. Cu toate acestea, mai târziu, Fick a dezvoltat lentile corneale, care acopereau doar corneea, ceea ce le făcea mai confortabile și mai ușor de utilizat. Invenția lui Fick este adesea considerată prima lentilă de contact practică și funcțională.
August Müller, producător de globi oculari de sticlă, și-a corectat, de asemenea, miopia severă cu o lentilă de contact sclerală din sticlă suflată pe care a fabricat-o și care era menită, de fapt, să protejeze un ochi bolnav (un fel de plasture pentru ochi).
În 1930, dezvoltarea polimetilmetacrilatului a deschis calea pentru producția de lentile sclerale din plastic. Șase ani mai târziu, în 1936, optometristul William Feinbloom a creat o lentilă hibridă din sticlă și plastic, astfel că în 1937 aproximativ 3.000 de americani purtau lentile de contact.
În 1939, oftalmologul maghiar Dr. István Györffy a creat prima lentilă de contact complet din plastic, urmat, în 1940, de optometristul german Heinrich Wöhlk, care și-a creat propria versiune de lentile din plastic pe baza experimentelor efectuate în anii 1930. Aceste evoluții au marcat progrese semnificative în proiectarea și fabricarea lentilelor de contact.
Apoi, în 1949, au fost dezvoltate primele lentile „corneene”, care erau mai mici decât lentilele sclerale originale și se așezau doar pe cornee, permițând o purtare mai confortabilă până la 16 ore pe zi.
Primul om care a apărut în public cu lentile de contact a fost președintele american de la acea vreme Lyndon Baines Johnson, momentul întâmplându-se la 18 octombrie 1964. Cel care a supravegheat montarea lentilelor de contact ale președintelui Johnson a fost Dr. Alan Isen, creditat cu dezvoltarea primelor lentile de contact moi viabile din punct de vedere comercial în Statele Unite.
La sfârșitul anilor 1970 și de-a lungul anilor 1980 și 1990, au fost dezvoltate noi material, mai rigide, dar care permiteau în același timp trecerea oxigenului către ochi, un rol în dezvoltarea acestor noi lentile, permeabile la oxigen, avându-l chimistul Norman Gaylord.
În 1965, chimiștii cehi Otto Wichterle și Drahoslav Lím, pe baza lucrării lor publicate cu câțiva ani în urmă, „Geluri hidrofile pentru uz biologic”, au dezvoltat lentilele de contact moi (hidrogel), în același an drepturile americane de producere a acestor lentile fiind achiziționate de către National Patent Development Corporation (NPDC), care a sublicențiat apoi drepturile către Bausch & Lomb pentru producția în Statele Unite.
Lentilele moi au câștigat rapid popularitate și au început să fie prescrise mai des decât lentilele rigide datorită confortului lor imediat.
În 1972, optometristul britanic Rishi Agarwal a sugerat conceptul de lentile de contact moi de unică folosință, care a revoluționat și mai mult industria lentilelor de contact, deoarece a permis o utilizare mai convenabilă și mai igienică a lor.
În 1998, Ciba Vision a introdus în Mexic primele lentile de contact din silicon. Aceste lentile combinau permeabilitatea ridicată la oxigen a siliconului cu confortul și performanța clinică a hidrogelurilor convenționale. Inițial, ele au fost recomandate în principal pentru purtarea prelungită (peste noapte), dar ulterior au fost introduse și lentilele cu hidrogel de silicon pentru purtare zilnică.
Dezvoltarea hidrogelurilor de silicon a implicat modificarea structurii siliconului pentru a-i îmbunătăți proprietățile. Monomerul Tanaka, inventat și brevetat de Kyoichi Tanaka de la Menicon Co. din Japonia în 1979, a jucat un rol important în a doua generație de hidrogeluri de silicon. Cea de-a treia generație de materiale pentru lentile moi a inclus comfilcon A (Biofinity, CooperVision), care a folosit doi macromeri siloxi de diferite dimensiuni pentru a obține o permeabilitate ridicată la oxigen. Un alt material din a treia generație, enfilcon A (Avaira, CooperVision), era umectabil în mod natural și avea un conținut de apă de 46%.
Aceste progrese în ceea ce privește materialele pentru lentile de contact moi au îmbunătățit semnificativ confortul, comoditatea și siguranța purtării lentilelor de contact.
Conform estimărilor, lentilele de contact asigură o corecție eficientă și sigură a vederii pentru peste 140 de milioane de persoane din întreaga lume, estimându-se că aproape 1 din 6 americani poartă lentile de contact, adică aproape 45 de milioane de persoane.
Surse:
https://en.wikipedia.org/wiki/Contact_lens
