Castelul Heidelberg este unul dintre cele mai renumite castele-ruină din Germania, fiind simbolul reprezentativ al orașului Heidelberg. Până când a fost distrus în 1689 și 1693, de soldații lui Ludodovic XIV în războiul din Palatinat pentru succesiune, castelul a fost rezidența princiară a Palatinatului din Renania. Castelul este caracterizat printr-o arhitectură de tipul renașterii nordice, fiind în prezent parțial restaurat. Ruina se înalță la o înălțime de 80 de m deasupra orașului Heidelberg, la nord de muntele Königstuhl (Tronul regelui).
Legendarul castel german ascunde în pântecele sale o cramă, ce deţine un butoi de vin legendar care atrage ca un magnet turiştii în fiecare an.
Deja pe unii vizitatori i-a inspirat, aceştia fiind cuprinşi de admiraţie încă din anul 1595, după cum stau mărturie scrierile cronicarilor vremii: “veniţi de departe pentru a vedea prieteni buni acest butoi, aşa cum eu însumi am făcut în ultima vreme. Şi într-adevăr, acest lucru este dat de Dumnezeu şi trebuie neapărat văzut. Nu cred există un cadou mai mare adus viței de vie”. Acestea sunt cuvintele unui corifeu şi vânător renumit al vremurilor medievale, Anton Praetorius, după o vizită prelungită la castelul Heidelberg.
Ce l-a uimit pe Praetorius atât de mult a fost capacitatea butoiului, de 127.000 litri, un volum enorm, raportat chiar şi la standardele de azi. Înaintea acestuia exista un butoi de dimensiuni mai rezonabile, dar care a fost distrus în timpul războiului de treizeci de ani fiind utilizat ulterior ca lemn de foc.
O înlocuire a sa a venit în anul 1664, atunci când Karl Ludwig a ordonat celor de la castelul Heidelberg şi maestrului dogar Johannes Meyer, să contruiască un butoi nou, din lemn, care ar putea reţine 195.000 litri. Butoi lui Karl Ludwig a supravieţuit distrugerii Castelului în timpul războiului dintre anii 1689 și 1693. Reparat în 1702, cu toate eforturile de restaurare, s-a făcut prea puţin pentru a îmbunătăţi starea sa, având aceeaşi soartă ca înaintaşul său, fiind folosit ulterior tot pentru lemn de foc.
În 1728, Karl Philipp a comandat construirea butoiului numărul trei, chiar mai colosal ca şi dimensiuni, cu o capacitate de 202.000 litri – cu 4700 litri mai mare decât predecesorul său. S-a dovedit a fi permeabil şi aşa a rămas, astfel fiind pusă în operă realizarea celui de al patrulea butoi.
Uriaşul a fost finalizat în anul 1751, sub conducerea lui Karl Theodor, fiind în măsură să devină o legendă până în zilele noastre, având o capacitate de 221.726 litri de vin. Astăzi, lemnul fiind uscat, s-a redus capacitatea sa de stocare la 219.000 litri. “Grosse Fass“, sau marele butoi, a fost umplut complet numai de trei ori, fiind păzit simbolic la intrare de statuia lui Perkeo, numit santinela butoiului, care a fost pe vremuri bufonul curţii lui.
Legenda spune că piticul, numai de un metru înălțime, dar cu o greutate considerabilă de vreo 100 de kilograme, a fost adus la Heidelberg din Tirol de către Karl Philipp, care l-a făcut clovnul palatului. Odată fiind întrebat dacă el ar putea bea conţinutul butoiului de unul singur, nebunul a răspuns : “Perche no?”- în italiană “de ce nu?”- şi din acel moment i-a rămas numele “Perkeo”, fiind imortalizat prin statuia ce străjuieşte falnic la intrarea în cramă. El povestea că a fost garda ideală pentru butoi, consumând numai vin încă din copilărie, mai exact încă de când a fost luat la palat. Ajuns în vârstă, atunci când a căzut bolnav pentru prima dată în viaţa lui, medicul i-a recomandat să bea mai degrabă apă decât vin.
Perkeo a ascultat sfatul medicului şi a murit, din păcate, chiar în ziua următoare!
Aviz amatorilor de legende! Înlocuiţi vinul numai cu alt vin şi nu-l amestecaţi niciodată cu apă!
Vinum sacra fames!
Sursa: oenolog.ro
