Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Piaf i-a vrăjit pe toţi bărbaţii ,,ei“, adeseori i-a dat cu împrumut altor femei, toţi cei care prin ziare au fost botezaţi pe urmă “Domnul Piaf”, sau chiar şi atunci, pe loc! Pentru a-i cuceri, nu folosea vreun artificiu, doar emoţia vocii, care declanşa mereu acelaşi scenariu: îi chema la ea să bea un pahar, lângă pian, iar ei rămâneau până în zorii zilei; şi nu plecau niciodată înainte ca ea să-i părăsească.

În viaţa lui Edith Piaf şi-au făcut loc numeroase legende, pe care ea le-a întreţinut din plin, alegând variantele biografice care i se păreau mai “prezentabile“. Edith Piaf a contribuit la apariţia a două cărţi, Au bal de la chance (La sărbătoarea norocului) în 1958, prefaţată de marele admirator şi prieten Jean Cocteau, şi Ma vie (Viaţa mea), o antologie de interviuri acordate lui Jean Noli pentru France-Dimanche, apărută după moartea ei, în 1964: găsim acolo repetate aceleaşi anecdote…, dar cu poante diferite!

La fel ca Marlene Dietrich – cele două femei se adorau -, Edith Piaf şi-a construit mitul de-a lungul existenţei. Materia primă, faptele strict reale, depăşeau în pitoresc ceea ce lumea de-abia tolera într-un roman. Piaf nu inventa, ea aranja, ca un compozitor, grijulie să finiseze mica melodie a vieţii sale. Într-un singur aspect n-a trişat şi n-a negociat vreodată, pasiunea pentru iubire: “În viaţă e-o singură morală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“

O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Edith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei se va desfăşura pe stradă, până la vârsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Edith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi râie, sugând din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mână de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Edith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Edith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mânca pe sponci, nişte pâine, uneori înmuiată în vin. Edith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decât o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“

Louis nu e nici lăudăros, nici demonstrativ, dar e în stare să renunţe la un pahar de lichior pentru a-i cumpăra o păpuşă fiică-sii, chiar dacă “scatoalcele“ sunt frecvente. Ceea ce o va face pe Edith să spună despre singurul bărbat care a protejat-o cât de cât: “Dintr-o mardeală ca lumea n-a murit nimeni.“ Va explica astfel păruielile ei de mai târziu cu amanţii: “Când ai încasat-o mereu, nu te obişnuieşti prea repede să nu mai fii caftită“, ceea ce înseamnă, printre rânduri, că, dacă nu mori de pe urma unor bătăi, ele nu trec totuşi fără a lăsa consecinţe durabile.

Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe când are 10 ani, Edith cântă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă, până când se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi, pe unde îşi rătăceşte repede himenul. La 17 ani, Edith întâlneşte un mărunt agent comercial, cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Edith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei. Iar la decesul celebrului boxer Marcel Cerdan, paisprezece ani mai târziu, nu va găsi decât imaginea iubirii materne pentru a-şi exprima durerea: “Nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilaşul meu.“

Încă din primele câştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci când o localizează -, cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Edith a apucat să facă pentru ei mai multe decât au făcut ei pentru ea. Totuşi va cânta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre mame şi femei, decât dacă sunt prostituate, ca omagiu indirect, prin cântecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.

În octombrie 1935, Edith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întâlneşte, în cartierul şic Etoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lângă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie. Edith e obişnuită să-şi înece bucuriile şi necazurile în alcool la Belleville, cu amica ei „Curviştina“ (“Momone“), nenorocita care-i va sta alături toată viaţa, şi e cât pe ce să rateze audiţia. Louis ăsta, al treilea bărbat din existenţa sa, încarnează tot ceea ce ea nu cunoaşte: e homosexual, discret, rafinat, bogat, puternic şi… de încredere! Ea îi va spune mereu „Tăticu“ (“Papa“). El o angajează imediat.

Din ziua următoare, Edith cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. Cocteau o proslăveşte de la bun început, iar admiraţia lui nu va păli niciodată. Tăticu îşi botează cântăreaţa, mică şi fragilă, “Fetişcana Vrăbiuţă“ (“Mome Piaf“), întrucât “Fetişcana Vrabie“ (“Mome Moineau“) exista deja, era altcineva. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cânta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, caftelile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea înainte de toate, iubirea.

Spectacolele de gală şi reluarea primelor sale discuri la radio reuşesc să umple de invidie lumea din Place Pigalle, unde s-a stabilit de-acum. La fel ca-n Belleville, peştii dau târcoale şi, multă vreme, Piaf şi Momone le-au plătit taxă de protecţie. Dar atunci când, la 6 aprilie 1936, Tăticu cel bogat e găsit asasinat la domiciliu, privirile se îndreaptă fireşte spre Edith. Cine, din anturajul patronului de la Gerny’s sau din cel al lui Piaf, l-a omorât pe Leplée? Şi de ce? Nu se va şti niciodată. Fetişcana Vrăbiuţă, şicanată şi terfelită de presă, trebuie să se refugieze pe Coasta de Azur, unde trăieşte de pe urma unor spectacole aranjate de Jacques Canetti, impresar debutant şi producător al primului ei disc. Un an mai târziu, revenită la Paris, îşi cheamă în ajutor o veche cunoştinţă, textierul Raymond Asso, care i-a oferit deja Mon legionnaire (Iubitul meu din Legiunea Străină). El o iubeşte. În noiembrie 1937, o relansează pe scenă cu adevăratul prenume, Edith, făcînd uitată Vrăbiuţa din paginile ziarelor de scandal. Va fi un al doilea tată: o pune să citească, să studieze, mai ales cu compozitoarea Marguerite Monnot, care o va însoţi pe cântăreaţă în întreaga ei carieră şi-i va scrie muzica pentru cele mai mari succese.

Devenită cap de afiş, Edith Piaf evoluează pe o mulţime de scene pariziene, precum şi în diverse turnee până la război, când Raymond Asso e mobilizat pe front: asta o va scuti de neplăcerea de-a se despărţi din proprie iniţiativă! Căci Paul Meurisse, tânăr dandy încă necunoscut, care cântă la cabaretul de peste drum, îi place prea mult ca să nu-l ducă în camera ei de hotel din Pigalle. Va face din el un actor, ajutându-l să joace într-o piesă pe care Cocteau a scris-o pentru ei, povestea unei iubiri agitate. Asso descoperă că a trecut pe lista de rezerve, atunci când vine să-i bată la uşa camerei, într-o permisie, scenă de vodevil pe care curând Meurisse o va interpreta la rândul său…, dar în rolul încornoratului! Nici unul dintre bărbaţii lui Piaf nu se va supăra, fiindcă ea e cu totul altfel, artistă mai presus de toate, desprinsă de principiile burgheze.

Scenariul se repetă: ei îi aduc o melodie, ea cântă pentru ei, beau amândoi în jurul pianului, iar ea le şopteşte: “Rămâi peste noapte.“

Lui Piaf nu-i pasă de durere: o transformă în emoţie, pe măsură ce un amant îl înlocuieşte pe celălalt. La începutul războiului, se refugiază în zona liberă şi participă la Rezistenţă în felul ei, ascunzându-l pe Emer, care e evreu, apoi pe Norbert Glanzberg, un iubit tot evreu şi compozitor. Îi ia locul ziaristul Henri Contet, care se instalează cu ea la Paris, deşi e însurat. Edith Piaf declara cu umor: „Totdeauna m-am înţeles bine cu nevestele amanţilor.” Şi, într-adevăr, îi “restituie“, nu fără a-i fi transformat în textieri pentru cântece, ca pe Henri Contet, inginer ca formaţie, care i-a rămas un preţios colaborator. Edith Piaf nu era lipsită de moralitate, dar o avea pe a sa proprie, aceea a unei femei experimentate sau dezabuzate: e mai bine să fii amantă decât nevastă. “Totdeauna îmi iau catrafusele, asta e revanşa mea asupra femeilor frumoase“, glumea.

La întoarcerea în 1942, la Paris, Edith Piaf urcă din nou pe scena cabaretelor. S-a instalat la ultimul etaj al unui bordel ocupat de germani, dar unii biografi îi atribuie diverse acte de rezistenţă, departe de orice compromis. Imediat după sfârşitul războiului, paşii i se încrucişează cu ai frumosului Yves Montand, pe când încă e împreună cu Henri Contet: le impune un turneu în trei. Montand se lăfăie pe afiş alături de Piaf; cât despre patul în care s-ar fi lăfăit împreună, subiectul şi astăzi se mai dezbate.

De dragul lui Montand, Piaf mută şi munţii din loc. Îi găseşte primul rol important în Les Portes de la nuit [Uşile nopţii] de Marcel Carne (1946) şi îl obligă pe Contet să compună melodii pentru el. După ce Montand se lansează, ea îl părăseşte, la fel ca şi pe Contet, pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei „Compagnons de la chanson“, unde are un cuvânt greu de spus. La sfârşitul fiecărei iubiri, Edith se mută mai departe, un obicei la care nu va renunţa niciodată. Neavând nici o mobilă, puţin legată de anumite locuri, ea nu ţine decât la oameni, dar şi la ei doar o vreme: nu lasă iubirea să lâncezească.

Pe vremea aceea, adevăratul succes se măsura la New York. În 1946, Piaf se duce acolo, împreună cu cei trei colaboratori talentaţi care n-o vor mai părăsi: Robert Chavigny, la pian, Marc Bonel, la acordeon, şi Louis Barrier, impresarul ei. Compozitoarea cea mai devotată rămâne Marguerite Monnot, antiteza lui Piaf: veselă, fără griji, bine crescută, fostă speranţă a muzicii clasice. Textierii însă se schimbă în ritmul noilor întâlniri, al noilor iubiri. Reţeta Piaf funcţionează.

Trupa “Compagnons de la chanson“ o urmează în turneul american, iar Edith Piaf devine răsfăţata Statelor Unite, după câteva debuturi grele, în faţa unui public pentru care “Pariziană“ echivalează cu “Chanel“ sau “Moulin Rouge“. Până în 1948, turneele din străinătate se ţin lanţ, fără pauză: dincolo de Atlantic, dar şi în ţările nordice, mereu alături de preferatul trupei ,,Compagnons“, Jean-Louis Jaubert, în ciuda vreunei năzbâtii, îndată ce el nu-i pe fază. Incapabilă să rămână singură, Edith înşală fără a trăda: ea nu-l reneagă pe partenerul titular, doar se “consolează“ lângă altul, chestiune de nuanţă! Lumea ştie precis dacă e bine dispusă, ori prost dispusă, după cuvintele cântecelor de dragoste pe care le compune, dar şi mulţumită unei ample corespondenţe, zeci de pagini în fiecare zi, adresate iubiţilor ei sau lui Jacques Bourgeat, un literat întâlnit la Gerny’s şi care a rămas confidentul ei.

La New York apare Marcel Cerdan, în primăvara anului 1948. E fascinat de aureola lui Piaf, descrisă de toţi, îndată ce începe să cânte, cu mâinile puse-n şolduri şi privirea rătăcită în depărtări. Ea ştie să facă tot ceea ce el nu ştie, să scrie şi să şlefuiască vorbele, în timp ce el încarnează tot ce iubeşte ea: nu e prea înalt (un metru şaptezeci), dar e vânjos, campionul Europei la box, categoria mijlocie. Se va purta cu el ca şi cu nimeni altul, şi nu va avea timp să-l părăsească ea mai întâi, ceea ce-l va împinge pe un prieten să spună: “Singurul bărbat care a părăsit-o a fost Cerdan, dar numai fiindcă a murit.“

Magică pentru noi, magică şi pentru Piaf însăşi, care nu va avea niciodată prilejul să trăiască până la capăt gustul fericirii, într-o viaţă banală şi sedentară, iubirea dintre Cerdan şi Piaf e marcată de absenţă, lipsuri, durere. Meciurile boxerului îl obligă să meargă în toate colţurile lumii, soţia lui şi cei trei copii mici trăiesc la Casablanca. Edith îşi organizează turneele în funcţie de programul lui – un recital la Casablanca de Crăciun, de pildă, pentru ca el să se poată desprinde de familie de sărbători. Ea îi scrie, plânge, dar adevărata noutate e că ei nu se bat deloc. Toţi ceilalţi bărbaţi, chiar şi cei mai placizi, povestesc despre un proces de violenţă iniţiat de Edith, care-i împingea să-şi iasă din fire, ba chiar lovea prima, încât să-i determine s-o ia la bătaie, după care părea mulţumită şi îşi regăsea calmul. Crize de gelozie, pahare sparte, evadări şi episoade de alcoolism cu Momone, înşelătorii ostentative, a făcut de toate, însă alături de Cerdan apare o altă Piaf, blândă şi fidelă, care se uimeşte pe ea însăşi.

La întoarcerea lor împreună în Franţa, în septembrie 1948, după ce Cerdan tocmai a fost proclamat campion mondial în Statele Unite, noul cuplu e asaltat de presă la aterizare (bietul Jaubert, aflat în acelaşi avion, face feţe-feţe). Însă Piaf refuză să recunoască public idila lor, din respect pentru soţia lui, dar şi pentru că Cerdan nu intră în obişnuita categorie a “domnului“ Piaf. El e deja cineva!

Societatea vremii vibrează la unison, în faţa acestei iubiri evidente, dar adultere, de parcă Edith Piaf ar ocoli moralitatea cotidiană. Singurul ziar care a îndrăznit să pună titlul “Hoaţa de soţi“ şi-a atras furia publicului, la fel ca şi cel care a anunţat, după 0 înfrângere a lui Cerdan, “Piaf îi poartă ghinion”. Istoria cea mare, unde Piaf va avea o statură magică, o înghite pe cea măruntă: cine îşi mai aminteşte, cine a ştiut vreodată, cu excepţia specialiştilor, că Marcel Cerdan era însurat pe-atunci?

Piaf călătoreşte, munceşte, o evită pe Momone, îşi aşteaptă bărbatul, cântă pentru el de la distanţă, îi scrie kilometri de scrisori minunate, cărora el le răspunde cu tonuri la fel de pătimaşe. Ea nu-i cere să divorţeze. El îi propune această variantă, dar…

La 27 octombrie 1949, după un an şi jumătate de iubire nebună, avionul care îl aduce înapoi pe Marcel Cerdan, de la Paris la New York, spre Edith, se prăbuşeşte în arhipelagul Azore. Piaf, înnebunită de durere, hotărăşte că va cânta cu orice preţ în seara aceea: acolo, sus, el o va auzi. Intonează Imnul iubirii, cu propriile cuvinte premonitorii: “Dacă într-o zi te smulge viaţa din braţele mele, dacă mori, departe de mine…“ şi leşină pe scenă la pasajul “Dumnezeu îi reuneşte pe cei ce se iubesc“.

E prima dată când Edith Piaf cade în timpul spectacolului, prima dintr-o lungă serie. Cei paisprezece ani care îi rămân de trăit vor fi devastaţi de grave probleme de sănătate şi mai multe accidente de maşină. De la 20 de ani, Piaf luptă împotriva demonului alcoolului, dorinţa de-a uita, însă viaţa a trădat-o: soarta, în povestea cu Cerdan, iar apoi trupul ei, care începe să pretindă anestezice.

Timp de un an, Edith Piaf e în degringoladă, la marginea nebuniei: cade în misticism, participă la şedinţe de spiritism, e înşelată de şarlatani, care îi promit că va vorbi cu Marcel Cerdan pe lumea cealaltă, în schimbul unor sume colosale. Îi goneşte pe prietenii sinceri, care încearcă s-o prevină, Michel Emer, Henri Contet sau tânărul Charles Aznavour, secretarul ei (căruia i-a descoperit talentul bine cunoscut). Marinette, soţia legitimă a lui Cerdan, o invită până la urmă pe Piaf la Casablanca, pentru a-şi împărţi durerea. Piaf, la rândul ei, o invită la Paris, plătindu-i drumul şi cazarea, atât ei, cât şi copiilor, copleşind-o cu daruri, după bunul obicei.

Scena artistică o ajută să supravieţuiască şi să-şi menţină nivelul de trai, mai luxos ca niciodată, presărat de petreceri cu prieteni şi intervale de sărăcie lucie. Slăbită şi deprimată, încearcă o poveste de iubire cu Eddie Constantine, tânăr american chefliu pe care îl lansează în teatru, apoi în lumea spectacolului muzical, şi care-i va fi total nerecunoscător. Impresarul Louis Barrier i se înclină în faţa dorinţelor şi îi adoptă îndată pe toţi bărbaţii pe care ea îi reperează, adică pe amanţii ei.

Degeaba: Piaf nu mai face faţă. Atunci când îl întâlneşte pe Jacques Pills, un bărbat atent, îndrăgostit şi divorţat (de cântăreaţa Lucienne Boyer), altminteri textier talentat şi cântăreţ recunoscut (are vreo câteva admiratoare), ea speră într-0 iubire senină şi dezinteresată. El o iubeşte – dar ea? Îi scrie lui Jacques Bourgeat: “Cu cât îl cunosc mai mult pe Jacques, cu atât îl apreciez mai mult“. “A aprecia“: un verb foarte departe de registrul său năvalnic!

Piaf nu se mai încrede în iubirea nebună, funestă, şi se mărită pentru prima dată în viaţa ei, la New York, în septembrie 1952, având-o ca martor pe Marlene Dietrich, întâlnită în lumea cabaretului din New York, îndată după război. Cele două femei împărtăşesc aceleaşi pasiuni: hipnoza revărsată asupra mulţimilor şi vraja asupra bărbaţilor, mai mult din nevoie decât din dorinţă. Piaf, spre deosebire de Marlene, nu manifestă nici un fel de reţinere pentru poveştile de iubire, dar caută mai degrabă un braţ de încredere, decât sex. Nu se ascunde de amanţi, sub straie monahale, ci se îndreaptă spre ei ca o mamă sau ca Pygmalion, şi o priveşte pe necruţătoarea Marlene cu admiraţia pentru cineva cu care nu seamănă.

Măritată patru ani cu Jacques Pills, Piaf se străduieşte să-i fie fidelă, dar nu-i e uşor, mai ales că trupul o părăseşte, îndemnând-o la excese. Atinsă de reumatism articular deformant, are dureri atât de mari, încât i se prescrie un tratament cu morfină, de care devine dependentă şi pe care 0 combină cu alcool, analgezic temeinic şi vechi complice de zile negre. Jacques Pills încearcă s-o ţină la distanţă pe celebra Momone, s-o scape de ispita pierzaniei, 0 încurajează să urmeze tratamente de dezintoxicare, dar rezultatele sunt mereu provizorii. Deşi foarte slăbită, Piaf îşi continuă activitatea pe scenă, emisiunile, înregistrează discuri, obţine un triumf american în 1956, la Carnegie Hall – trei mii de spectatori, un record pentru o franţuzoaică -, fără a mai pune la socoteală cele câteva roluri cinematografice. Cedează atunci câtorva amanţi, printre care Jean Dréjac, unul dintre cei mai buni textieri pe care i-a avut.

Jacques Pills, om cumsecade, dispare la fiecare escapadă a ei şi revine mai târziu, până la divorţul din 1958. Edith Piaf se mută atunci singură, pe Bulevardul Lannes, ultimul ei domiciliu, cel mai constant. Vechea frenezie a iubirilor reîncepe: tânărul Georges Moustaki devine răsfăţatul ei, înainte de pictorul american Douglas Davis şi alţi câţiva. Concerte, amanţi şi nopţi scurte, Piaf rezistă doar cu ajutorul stimulentului preferat al epocii, Maxiton, şi al antidotului său calmant, Gardenal. În 1960, îşi adaugă în repertoriu “şlagărele“ lui Charles Dumont, care n-are rolul de amant, ci, fireşte, de sclav: “Eram obiectul ei. După trei luni, eram stors.“ Nimeni nu poate ţine ritmul cu ea. Dar se epuizează: între 1959 şi 1962, petrece opt luni din treizeci la spital.

Într-o seară de februarie din 1962, la cabaretul Patachou, Edith Piaf se blochează cu ochii pe fiul unui frizer de suburbie, frumosul Théo Lamboukas, pe care-l botează “Sarapo“, sarapo însemnând în greacă “te iubesc”. Ca de obicei, îl duce la ea acasă – cântatul, pianul, paharele ciocnite, oboseala -, îi spune „Rămâi peste noapte”. El nu va mai pleca niciodată. Are 26 de ani, ea are 47 şi e bolnăvicioasă ca o babă, cu mâinile şi corpul deformate, abia mai ţinându-se pe picioare de-a lungul concertelor. Lumea o persiflează din greu, atunci când îl pune să cânte şi pe Théo, considerat un gigolo. Toţi îşi fac griji pentru banii lui Edith, mai ales când cei doi se căsătoresc, la 9 octombrie 1962. Dar lumea habar n-are cum stau lucrurile. Theo o va iubi, va avea grijă de ea până la sfârşit şi îi va cinsti memoria, chiar la mult timp după moarte. Piaf are ochi buni!

Împreună organizează un concert la Olympia, Theo în deschidere, apoi un turneu francez, în timpul căruia Piaf nu se ridică din patul de boală decât pentru a urca pe scenă, unde se menţine doar prin transfuzii de sânge, făcute cu o oră mai devreme. În 1963, epuizată, cu ficatul ciuruit de “viaţă“, droguri şi analgezice, face o comă hepatică periculoasă. Începe atunci stagiunea de adio, plină de cântece interpretate pentru prietenii care defilează prin vila închiriată cu acest prilej pe Coasta de Azur. Acolo se stinge din viaţă, la 9 octombrie. E adusă în taină la Paris, potrivit ultimei sale dorinţe, şi moartea e anunţată oficial în data de 11, în aceeaşi zi cu a lui Cocteau. Mii de oameni se perindă pe Bulevardul Lannes, prin faţa trupului îmbălsămat, patruzeci de mii de parizieni o însoţesc la cimitirul Pere-Lachaise. Theo se pierde în uitare, înainte de-a muri şi el, neconsolat, într-un accident de maşină în 1970.

Această iubire de ultimă oră a mângâiat sfârşitul vieţii lui Edith Piaf, astfel încât ea poate şopti, într-unul dintre cele din urmă interviuri la radio, cuvintele cu care voia să rămână în amintirea noastră: “Ce-am aşteptat eu de la iubire? Păi, ceea ce mi-a şi oferit… Minunea, tristeţea, tragicul, extraordinarul.“

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009