2 cafele, te rog! Cu mult zahăr. Sau, mai bine zis, iubire. 2 lingurițe de iubire. Si de speranța. Nu am putut niciodată sa beau cafeaua fara zahăr. Asa cum nu am putut niciodată sa trăiesc fara sa pot iubi. Sau spera la o iubire asa cum fiecare dintre noi a visat. Si mai poti pune si lapte. Insa doar putin. Fara a pierde din gustul vieții mult prea dulci atunci cand sunt cu tine si mult prea amare atunci cand doar visez la chipul tau, stiindu-te mult prea departe.
Si nu ma lăsa sa o beau repede. Lăsa-ma sa o savurez, asa cum mintea si inima mea au învățat sa te savureze pe tine. Asa cum doi îndrăgostiți amutesc si se pierd in cele dintâi priviri, asa cum doua suflete se ating plenar si cu gratie, asa cum doua inimi își revendica dreptul de a bate doar împreuna. Precum unei mâini căreia ii este greu fara cealaltă, sau a unor ochi prea tristi atunci cand nu întâlnesc privirea Ta răsfățată de timp.
Trec orele pe nesimțite si uit de mine si de rolul pe care singur mi l-am însusit. M-am îndrăgostit de acest gust trecător si neiertator asa cum un violonist se îndrăgostește iremediabil de vioara lui. Asa cum un actor își Iubește replicile si le trăiește nesimțit de intens si autentic, asa cum Tu iubesti așteptarea in care singur m-am lăsat prada si … Tremur!
Sunt dependent de acest gust. A încetat sa fie amar. Contrar timpului ce nu mai trece. Sunt ca un nebun in căutarea ta. Dar nu imi pasa. Nu imi mai pasa ca vorbesc singur si in acelasi timp tac. Am învățat sa iubesc. Sa te iubesc. Si sa ma iubesc. Sa Iubesc așteptarea. Sa iubesc toate cuvintele stoarse de orice zbucium. Sa iubesc clipele ucise inainte de vreme. Inainte de a te cunoaște.
Stii tu…
Iubesc la nebunie cafelele cu tine deși, tehnic vorbind, nu am baut inca niciuna!🙂
Citește mai multe pe:
www.facebook.com/alexandruchermeleu
