Limoncello este un lichior de lamaie care isi are originile in sudul Italiei. Limoncello isi trage aroma mai degraba din coaja, decat din sucul de lamaie. Rezultatul este o bautura dulce, dar care preia si ceva din amareala lamaiei.

Limoncello si-a castigat popularitatea cu mai mult de un secol in urma, atunci cand Vincenza Canale, care conducea un hotel pe insula Capri, le-a oferit oaspetilor sai un mic pahar cu lichior de lamaie, pe post de bautura servita dupa masa sau digestiv. Faima nectarului de lamaie s-a raspandit rapid printre turistii si oaspetii care vizitau Capri, intre care si cativa scriitori, foarte utili ulterior in a impartasi dragostea lor pentru Limoncello cu cititorii. Reteta originala a Vincenzei Canale a ramas neschimbata dupa un secol, iar mostenitorii ei continua sa produca lichiorul cunoscut in intreaga lume sub numele de Limoncello di Capri. Limoncello se produce foarte usor, fiind nevoie de numai patru ingrediente: lamai, vodca, zahar si apa.

In insula Capri, Limoncello se prepara de mai bine de 100 de ani. In fabrica din Anacapri sunt produse anual mai mult de 70000 de sticle de Limoncello di Capri. Lichiorul se face numai cu lamai din Sorrento, care au drept caracteristica sucul putin acidulat si uleiurile esentiale extrem de fine care exista in coaja lor. In prezent, exista multi producatori de Limoncello, dar putini sunt cei care obtin combinatia perfecta intre culoare si aroma, prin care se distinge Limoncello di Capri.

Originile lui Limoncello sunt învăluite în mister şi teoriile sunt multe, ca întotdeauna. Cei din Sorrento, Amalfi şi Capri susţin că au creat acest lichior. Pe suprafeţe mici de kilometri, aceste trei populaţii se mândresc cu o producţie de limoncello transmisă din generaţie în generaţie.

Lichiorul a fost produs încă de la începutul anilor 1900, într-o mică pensiune pe insula Azzurra, unde Maria Antonia Farace a avut grijă de o grădină de lămâi şi portocale. În perioada postbelică, nepotul ei a deschis un bar lângă vila lui Alex Munte. Specialitatea acestui bar a fost lichiorul de lămâie făcut cu reţeta veche a bunicii sale.

În 1988, fiul nepotului, Massimo Canale, a început o mică producţie locală de Limoncello, înregistrând marca. Cu toate acestea, Sorrento şi Amalfi au propriile lor legende şi povestiri cu privire la producerea lichiorului galben tradiţional.

În Sorrento, de exemplu, povestea spune că, la începutul anilor 1900, familiile mari din Sorrento se asigurau întotdeauna că oaspeţii lor iluştri vor primi Limoncello, făcut după reţeta lor tradiţională.

Mai mult, în Amalfi, unii cred că lichiorul are origini şi mai vechi, fiind aproape legat de cultivarea lămâilor.

Cu toate acestea, aşa cum se întâmplă frecvent în aceste circumstanţe, adevărul este vag şi ipotezele sunt multe şi interesante.

Unii îşi amintesc obiceiurile ţăranilor şi pescarilor de a bea puţin lichior de lămâie dimineaţa pentru a evita răceala. Alţii vorbesc despre călugări diligenţi care intenţionau să păstreze plăcerile vieţii între rugăciuni, în timpul Evului Mediu, când drumurile erau periculoase şi mările populate cu sarazini.

Potrivit specialiştilor, istoria lui Limoncello este scurtă şi nu are rădăcini în tradiţia agrară, aşa cum se întâmplă de obicei. Nu există nicio documentaţie istorică privind utilizarea limoncello înainte de începutul secolului al XX-lea.

S-ar putea să nu ştim niciodată adevărul, cu excepţia faptului că lichiorul galben tradiţional a trecut graniţele de zeci de ani, cucerind jumătate din pieţele lumii.

De la Capri până la Costiera, faima lui Limoncello a ajuns în Milano, unde a fost numit Limoncino. A ajuns apoi până la Roma, şi în final la Napoli, unde barurile din centrul oraşului au început cu mândrie să arate sticlele vesele pline cu lichid galben.

Secretul succesului său a fost aroma unică atinsă de calitatea deosebită a lămâilor cultivate numai în anumite zone ale Campaniei, în sudul Italiei.

Cu toate că este un lichior cu un nivel ridicat de alcool, parfumul şi aroma lămâilor fac ca această băutură să fie dulce şi plăcută.

Pentru a aprecia Limoncello la maxim, acesta trebuie servit la o temperatură foarte scăzută, ceea ce îl face mai răcoritor în anotimpurile mai calde.