Hunza e o mică vale muntoasă în Pakistan. Oamenii de aici trăiesc într-o izolare completă, au propriul mod de viață, de alimentație și filozofie, care se pare că au un impact impresionant asupra sănătății și longevității lor. Membrii acestui trib locuiesc în condiţii aspre, la nordul Indiei, în Himalaya, pe malul râului Hunza. Acest loc este numit – Lunca fericită.

Până nu de mult, regiunea era un regat independent, devenind apoi o parte a Pakistanului, însă cu rege la conducerea ei. E printre cele mai mici monarhii din lume. Puținii vizitatori care au ajuns în Hunza, descriu locul ca pe o grădină a Raiului. Prin ce se deosebește acest ținut? Prin longevitatea și starea surprinzătoare de sănătate a locuitorilor săi. Se pare că hunzii depășesc suta de ani într-o stare fizică și mentală de excepție. La fel de remarcabil este faptul că îmbolnăvirile sunt rare, iar bolile grave, deja obișnuite în lumea modernă, sunt în general necunoscute.

Primul care a povestit despre acest trib a fost doctorul englez Mack Carrison, care, la începutul secolului XX a lecuit bolnavi în această zonă. Aproape toate triburile de acolo au probleme de sănătate – tuberculoză, tifos, diabet, cretinism moştenit, ciumă, holeră, sifilis. Dar printre hunzi toţi erau sănătoşi (neluând în calcul fracţiunile şi imflamaţiile la ochi)

Teritoriul lor de supravieţuire e despărţit de lume prin munţi. Oamenii acestui trib trăiesc în medie până la 120 de ani, şi la vârsta de 100 de ani ei încă lucrează la câmp!

Principalele caracteristici ale hunzilor sunt optimismul, calmul, umorul şi ospitalitatea. Ei sunt conduşi de un rege şi de sfatul bătrânilor; ei nu au poliţie, nici închisori. În această comunitate nu au loc încălcări de ordine socială sau infracţiuni!

Oamenii care trăiesc până la o vârstă înaintată se bucură de un mare respect şi autoritate neştirbită. Demenţa senilă nu le este caracteristică.

Însuşi poporul hunza e foarte sărac. În munţi fiecare bucată de pământ valorează cât aurul. Ploile sunt rare, zăpezile la fel, de aceea împrejurimile se deosebesc prin neajunsul apei.

Vacile de acolo sunt mici, caprele de munte şi oile pasc pe stâncile de munţi, lapte dau puţin (mai puţin de doi litri pe zi) şi acesta conţine puţine grăsimi. Oile îndeobşte nu dau lapte, iar caprele – foarte puţin. Carnea animalelor e vânjoasă şi lipsită de grăsime.

Iernile hunzii dorm în case de piatră, unde nu sunt ferestre (doar nişte crăpături), chiar în stâncile de piatră. Animalele domestice sunt ţinute chiar la intrare (antreu).

Evident, ei nu au lemne pentru a se încălzi. Focul în cămine se ţine cu frunze şi ramuri uscate. La un asemenea foc ei pregătesc mâncarea; se spală şi îşi spală hainele doar cu apă rece. Hunzii sunt lipsiţi de băi, apă caldă şi săpun.

În lunile de iarnă oamenii de aici mănâncă modestele rezerve de cereale (chiar boabele) şi caise uscate, dar spre sfârşitul iernii rezervele de produsele se epuizează.

Primăvara hunzii postesc. Această perioadă, care se prelungeşte 2-3 luni, ei o numesc “primăvara flămândă”. Hrana vine odată cu coacerea recoltei.

Ce mănâncă, totuşi, hunzii?

Alimentele de bază sunt: legumele, boboasele, cerealele, fructele proaspete. Compot şi dulceaţă ei nu fac.

Singurul fruct pe care îl usucă pentru iarnă este caisa, pentru că din sâmburele de caisă fac ulei, necesar pentru gătit.

Fructele preferate sunt caisele şi afinele. Se cultivă spanacul (mâncarea preferată), morcovul, salata, ridichea, mazărea, varza, dovleacul. O parte se consumă crude, iar o parte – fierte.

Pâinea – doar neagră.

Hunzii nu sunt vegetarieni, deşi mănâncă carne doar la sărbători. Animalele domestice pasc în luncă şi nu ştiu alt furaj în afară de iarbă.

Din struguri hunzii fac vin, dar şi acesta se bea doar la ocazii.
Hunzii mănâncă de două ori pe zi – la prânz şi la cină. Doar copiii iau dejunul.

În pofida tuturor celor spuse mai sus, hunzii au o sănătate de invidiat. Conform cercetărilor ştiinţifice certe, hunza – este singura comunitate sănătoasă şi fericită din întreaga lume.