E util. E complex. E existential. Se pare, din păcate, acum mai mult ca oricând, având în vedere înghesuiala asta cu pandemia.
Am fost rugat sa scriu despre asa ceva. Nu imi place. Dar, cu tot ”calmul” de care dispun acum, o voi face 🙂
Sub nicio forma nu voi incerca sa diminuez importanta fenomenului. Ma folosesc si eu de el, il exploatez si ”respir” prin el in aceeasi masura in care o fac multi oameni sanatosi si cu preocupari mai mult decat normale. Dar m-am hotarat sa il scriu (articolul) si ce va iesi, va iesi 🙂
Am depasit ”evul mediu” al socializarii virtuale. Am terminat cu brio lectia de MIRC si suntem licentiati pe bune in ale Hi5-ului. Am ingropat adanc si cu multa sudoare timpul petrecut pe YM si am renascut. Am uitat cu nesimtire orele petrecute in aceste retele ”dubioase si inutile, nerafinate” si deloc pe gustul nostru. Suntem niste ”evoluati”.
Trecerea de la IRC la Hi5, de la Hi5 la YM si de la YM la Facebook a decurs sublim. De ce? Pentru ca Facebook le poate face pe toate deodata si, deloc surprinzator, o face destul de bine. Fenomenul ”Netsplit” intalnit in ”dictionarul explicativ al fenomenului IRC” poate fi aplicat cu succes si in acest caz. Pe Facebook discuti, pe Facebook te lauzi, pe Facebook te ”combini”, pe Facebook ”dai tepe”, pe Facebook ”te joci”, pe Facebook razi sau plangi, pe Facebook traiesti drame.
Pe Facebook pacatosii devin sfinti, albii devin negri, psihopatii – babysitters si curvele femei de casa.
Si daca toate astea nu sunt de ajuns, atunci nu merita sa traiesti. E simplu. Complicat devine atunci cand toata existenta noastra se infrupta din acest fenomen si, precum unii traiesc ca sa manance, la fel de bine altii traiesc pentru si prin Facebook. Ne-am saturat de lectii, ne-am saturat de lucrurile complicate din viata noastra, ne-am saturat sa mai asteptam. Pe Facebook nu trebuie sa astepti. Sau daca o faci, asteptarea iti va fi rasplatita (Oare?).
Am dat cu piciorul la MySpace cu buna stiinta si am facut loc noului sau vechiului ”suveran suprem”. Am spus un NU raspicat si hotarat Neogen-ului si i-am tras o palma zdravana LinkeDin-ului. Incercam sa tinem pasul cu Google+, dar ”plusul” nu a fost indeajuns pentru multi dintre noi. Ne-am repliat destul de ferm si rapid atunci cand am avut in fata tentative esuate ale unei aceleasi retele similare. Ne-am cumparat telefoane ”destepte” ca sa ne ”dam” pe Facebook si sa fim conectati chiar si atunci ”cand ramanem fara baterie”. E un mod ciudat de manifestare dar e cat se poate de adevarat. Si trist in acelasi timp.
”Imnul Pitipoancelor” se poate face acum auzit. Ne-am cumparat haine chic ca sa le ”postam” pe Facebook. Am vizitat tari straine ca sa afle cei 3000 de ”prieteni” virtuali de escapadele noastre. Am imbracat haina inocentei si ne ”mutilam” singuri, zi de zi, pentru a avea cati mai multi prieteni (prea virtuali) pe Facebook. Am uitat cine suntem dar conteaza cum suntem vazuti si ”apreciati”… tot pe Facebook. Daca tragem un pârt, trebuie sa il postam pe Facebook. A devenit un mod si chiar un model de viata. Dar cat de real este acest model si cat de bine se incadreaza el in tabloul vietii noastre reale?
De incadrat, se incadreaza bine. Il folosim cu totii. De la mic la mare. Venind vorba de ”mare” nu pot sa nu astern aici, un quote foarte la obiect, provenit dintr-un articol scurt si ”ferm”, semnat – Michele Cheplic, pe care vi-l recomand calduros (http://www.families.com/blog/warning-grandmas-on-facebook) si care spune:
”Getting friend requests from your grandmother isn’t exactly „cool” in the world of social media obsessed teens” 🙂
Sunt multe de spus … intr-o postare viitoare. Daca va mai exista.
Va las pe voi sa visati acum.
Citește mai multe pe:
www.facebook.com/alexandruchermeleu
