Noi doi nu suntem frumosi separat. Noi doi suntem frumosi doar impreuna!
De cate ori ne-am impuns precum doi copii naivi in linistea din fata casei parintesti? Cate minute si ceasuri ne-am privit atat de lung incat am incercat sa evitam un zambet inocent? M-ai adus cu picioarele pe pamant si m-ai inaltat de atatea ori. Doar privindu-te si ascultandu-te mi-am amintit de toate clipele firave pe care le-am insirat in tot acest timp precum margelele de safir prinse pe un fir de clipa.
Nu am putut niciodata sa ma supar pe tine. Era ca si cum as fi fost suparat pe mine. Pe viata si pe Dumnezeu. Atunci cand cuvintele tale dure si ferme erau aruncate inspre mine. Dar erau precum acele cuvinte, acele nestemate venite dintr-o alta limba, o limba necunoscuta si misterioasa pe care vroiam atat de mult sa o învăț. Mi-a parut rau de fiecare data cand atingeam pielea ta tremuranda cu privirea mea rece.
O mie de sageti otravitoare aruncate inspre cea mai frumoasa si gingasa floare. Dar tu parca infloreai mai mult. Iar lumina ta a fost cel mai puternic medicament al sufletului meu. Imi amintesc cum stateai ghemuita pe acel scaun incomod si incercai sa nu imi raspunzi. Ca si cum m-ai fi pedepsit pentru o fapta ce nu a fost infaptuita.
Mainile tale calde se faceau nevazute si se ascundeau sub masa de sticla si rece. Ochii tai tristi incercau sa verse lacrimi de gheata iar respiratia ta era ca o prezenta primitoare si apasatoare in acelasi timp. Parul tau lung acoperea un chip ranit de vocea mea rasunatoare. Dar ma iubeai. Si te iubeam.
In ceasurile cele mai grele si in glasurile cele mai aprigi tu ma iubeai. Atat de mult incat simteam ca te ranesc cu fiecare cuvant rostit in noapte.
Am invatat ca iubirea se manifesta in atatea feluri incat fiecare gest al tau imi spunea, zi de zi si clipa de clipa, cat de mult ma vrei langa tine. Si nu voi uita niciodată acest lucru. Si acum imi rasuna imaginea ta in minte precum un clopot surd uitat de vreme in podul sufletului.
Nu puteam sa ramanem suparati unul pe celălalt. Nu aveam cum. Chiar si atunci cand ochii noştri plangeau la unison, chiar si atunci cand inimile noastre urlau sa fie auzite, chiar si atunci cand mainile noastre incercau sa se atinga pe sub masa neclintita…
Tu nu esti singura! Si am inteles De Ce!
Pentru ca… până și certurile cu tine sunt frumoase! 🙂
Citește mai multe pe:
www.facebook.com/alexandruchermeleu
