Sânzienele sau Drăgaica sunt sărbătorite de români în fiecare an pe 24 iunie. Aceasta este cea mai mare şi mai spectaculoasă sărbătoare păgână a anului, care coincide, ca dată cu Sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Sărbătoarea Sânzienelor marcheză în calendarul popular începutul verii, la 3 zile după solstiţiul de vară, şi i se mai spune de aceea şi Cap de vară.

Sărbătoarea ar avea la origine un cult geto-dacic al Soarelui, Sânzienele fiind adesea reprezentate de traci înlantuite într-o hora, sau, după alte opinii, un cult închinat Dianei, zeiţa romană a vânătorii.

Numele sărbătorii ar putea deriva din Sancta Diana, ce s-a transformat ulterior în Sânziana, sau Sanctus Dies Johannis, adică ziua Sfântului Ioan de vară.

În Muntenia şi Oltenia sărbătoarea poartă numele slav „Drăgaica”, iar ritualurile sunt asemănătoare cu cele din Transilvania şi au fost descrise pentru prima dată de cărturarul Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”.

De Sânziene, tradiţia spune că “timpul se face bun, îngăduitor, creşte şi cuprinde gândul omului, purtându-l peste câmpurile şi poienile pline de flori, parfumate cu miros de Rai”.

Evenimentul este însoţit de o serie de credinţe populare interesante şi tradiţii legate de dragoste, sănătate, bunăstare şi fertilitate. Drăgaica este numele slav al sărbătorii de Sânziene şi se întâlneşte în Muntenia şi Oltenia.

Sărbătoarea este una cu totul specială şi ţine o noapte şi o zi, iar noaptea de Sânziene (23-24 iunie) este una magică, este noaptea focurilor de vară, fiindcă “este vară în cer şi vară pe pământ, este vară în suflete şi trupuri, este anotimpul dragostei şi al vieţii plenare”.

Atunci se deschid porțile cerului și lumea de dincolo vine în contact cu lumea pământeană. Pentru aceasta se fac practici de pomenire a morților numite Moșii de Sânziene, când se deretică mormintele, se pun flori, se aprind lumânări și se dă de pomană la cimitir.

În popor se crede că Sânzienele sunt nişte fete foarte frumoase cu păr galben şi rochii de abur care trăiesc prin păduri şi în această noapte zboara prin aer sau se prind în horă pe pământ.

Au puteri magice şi atingerea lor e binefacatoare, „dau puteri” deosebite florilor şi buruienilor care devin plante de leac, împart rod holdelor, înmultesc păsările şi animalele şi apără semănăturile de grindină.

Dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin iele sau Rusalii.

Sânzienele iau glasul cucului care vesteşte câţi ani mai are omul de trăit. Cucul cânta începând din 25 martie, de la sărbătoarea de Blagoveştenie pâna în 24 iunie când amuţeşte şi pleacă în munte, se transformă în uliu şi se răzbuna pe toate celelalte păsări cântatoare. Uneori Sânzienele îi mai dezleagă limba să mai cânte o data şi dupa 24 iunie, dar numai de rău cânta atunci, pentru cine-l aude.

Floarea de Sânziană (Gallium verum sau Gallium mollugo — după culoarea galbenă sau albă), frumos mirositoare, care înflorește în preajma solstițiului de vară, în perioada pârguirii cerealelor, are numeroase întrebuințări în medicină și cosmetică, drept pentru care mitologia populară i-a acordat anume proprietăți mistice, fiind folosită în practicile magice efectuate în noaptea premergătoarei zilei Sfântului Proroc Ioan Botezătorul.

Pentru a avea eficiența scontată trebuie culeasă după un anume ritual și anume: florile în zorii zilei Sfântului Proroc Ioan Botezătorul, în timp ce tulpina și semințele, toamna. Dacă sunt culese corespunzător, proprietățile lor sunt miraculoase: întăresc copiii debili și limfatici, dacă se pun în apa lor de scaldă; vindecă frigurile; puse în rachiu vindecă vătămăturile; roua căzută pe flori în noaptea de Sfântul Ioan Botezătorul este leac sigur pentru bolile de ochi și piele.

Părerile specialiştilor, dar şi ale ţăranilor, sunt extrem de amestecate când este vorba despre Sânziene.

Este o certitudine că ele sunt diferite de Iele, pentru că au, în general, însuşiri bune: fuioare de vânt uşoare în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează sub razele lunii (astrul celor născuţi în această zi) prin grădini, mutându-se de la un loc la altul, cântând pe sus, cu glasuri nemaiauzit de armonioase.

Pentru că sunt din altă lume şi sunt atât de frumoase, „cine le vede nu le crede şi cine le-aude nu le răspunde”. Despre ele se stie ca iau glasul cucului, pentru că începând de pe 24 iunie, cucul amuţeşte, pleacă în munte şi se transformă în uliu, răzbunându-se pe toate celelalte păsări cântătoare.

„Atunci va şti femeia gândul bărbatului, când va şti ziua când pleacă cucul”, se mai spune în tradiţie despre această zi.