SOS este cea mai frecvent utilizată descriere internațională în codul Morse a unui semnal de alarmă:

(• • • — — — • • •)

Acest semnal a fost adoptat pentru prima oară de către Guvernul German în aprilie 1905, și a devenit standardul la nivel mondial în cadrul celei de a doua Convenții Internaționale Radiotelegrafice, care a fost semnată la 03 noiembrie 1906 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1908.

SOS a rămas principalul semnal radio maritim de primejdie până în 1999, când a fost înlocuit de Sistemul Global Maritimă de Siguranță. Cu acest nou sistem, semnalul SOS a devenit ilegal pentru o navă pentru a semnala faptul că ea este în primejdie în codul Morse. Totuși, semnalul SOS este încă recunoscut ca un semnal de alarmă vizual.

De la început, semnalul de alarmă SOS a constat într-o succesiune continuă de trei puncte, trei linii, trei puncte (fără spații), care în codul Morse înseamnă „SOS”. Cel mai uzual mod de a-l scrie este: SOS.

În utilizarea populară, SOS a devenit asociat cu acronimul unor expresii cum ar fi Save Our Ship („Salvați nava noastră”), Save Our Souls („Salvați sufletele noastre”), sau Send Out Succour („Trimiteți ajutor”). SOS este singurul semnal format din 9 elemente în cod Morse, făcându-l mai ușor de recunoscut, celelalte simboluri folosind cel mult 8 elemente.Semnale de alarmă în epoci trecute

În 1588, marinarii de pe corabia Santa Maria de la Rosa, aparţinând Armadei spaniole, au pierdut controlul asupra navei greu lovite de o furtună. Deşi au tras câteva lovituri de tun în încercarea de a se face auziţi, galionul s-a scufundat şi toţi marinarii au pierit înghiţiţi de apele învolburate. Pe atunci, echipajele de pe mare arborau pavilioane drept semnale de alarmă. Chiar şi în prezent, dacă o navă are arborat un steag alb cu o cruce diagonală de culoare roşie, înseamnă că se află în pericol şi solicită ajutor.

Prin 1760, oamenii mării au început să folosească un cod vizual numit „semafor“. Cel care voia să transmită un mesaj ţinea în mâini câte un steag şi imita poziţia acelor de ceasornic. Fiecare „oră“ indicată de semnalizator reprezenta o anumită literă sau o anumită cifră.

Cu toate acestea, pavilioanele, loviturile de tun şi semnalele vizuale îşi atingeau scopul numai dacă puteau fi văzute sau auzite de cineva din apropiere. De multe ori însă, echipajul aflat în pericol avea slabe şanse să fie salvat. Ce îmbunătăţiri urmau să se facă?

În anii ’40 ai secolului al XIX-lea s-a făcut un salt uriaş în domeniul tehnologiei comunicaţiilor. Samuel Morse a inventat un cod ce putea fi folosit de operatorii telegrafişti pentru a transmite mesaje de-a lungul unui fir prin intermediul unui transmiţător acţionat manual. Cât timp operatorul ţinea apăsat comutatorul, persoana de la celălalt capăt al firului putea recepta impulsul electric. Morse a atribuit fiecărei litere şi fiecărei cifre o combinaţie unică de sunete scurte şi lungi sau de puncte şi linii.

Şi marinarii au început să comunice în codul Morse, doar că foloseau semnale luminoase, nu semnale auditive ca telegrafiştii. Un semnal luminos scurt era echivalentul punctului, pe când unul mai lung transmitea o linie. În scurt timp, semnalizatorii au adoptat o singură formulă prin care cereau ajutor, una deloc complicată: trei puncte, trei linii şi trei puncte, reprezentând literele SOS.*

Din fericire, semnalele de alarmă au ajuns să fie transmise şi prin alte metode, mult mai eficiente, şi, implicit, pe distanţe mai mari. În 1901, Guglielmo Marconi a reuşit să transmită primul semnal radio peste Oceanul Atlantic. Întrucât mesajele SOS puteau fi transmise acum prin intermediul undelor radio, s-a renunţat la semnalele luminoase. Totuşi, operatorii radio nu aveau încă posibilitatea să transmită un apel de urgenţă vocal. Semnalul „Mayday! Mayday! Mayday!“ era deocamdată de domeniul viitorului.

În 1906 s-au făcut auzite pe calea undelor primele cuvinte, când Reginald Fessenden a radiodifuzat un scurt mesaj şi un fragment muzical. Navele cu echipament radio au recepţionat programul lui Fessenden de la 80 km depărtare. În 1915, o mulţime de oameni, adunată la Turnul Eiffel din Paris, a fost încântată să audă un mesaj transmis în direct din Arlington (Virginia, SUA), oraş situat la peste 14 000 km distanţă! Şi cu cât entuziasm trebuie să fi ascultat marinarii de pe S.S. America în 1922 prima conversaţie radio navă-uscat! Nava lor se afla la mai bine de 600 km depărtare de Deal Beach (New Jersey, SUA).

În perioada anilor ’20 şi ’30 ai secolului trecut a devenit posibilă comunicarea între operatori radio. Totuşi, având în vedere că echipajele navelor vorbeau limbi diferite, cum putea transmite un căpitan un semnal de alarmă care să fie înţeles de toţi? În 1927, Convenţia Internaţională privind Radiotelegrafia a rezolvat această problemă adoptând „Mayday“ drept semnal internaţional prin care se solicită ajutor de urgenţă.*

Suntem recunoscători că tehnologia comunicaţiilor a înregistrat asemenea progrese. Semnalizarea prin intermediul loviturilor de tun şi al pavilioanelor a lăsat locul radarului şi sistemului de poziţionare globală. De asemenea, radioul a devenit un echipament standard, iar agenţiile de salvare urmăresc semnalele transmise pe calea undelor şi sunt întotdeauna în alertă. Cazul vasului Nautical Legacy dovedeşte că, oriunde sau oricând se iveşte o situaţie de urgenţă, semnalul „Mayday! Mayday! Mayday!“ este mai mult ca sigur auzit. Spre deosebire de epocile trecute, cei ce se află în pericol pe mare nu au doar slabe speranţe de a fi salvaţi, ci pot fi pe deplin încrezători că vor primi mult doritul ajutor.

Sursa: wikipedia