Piesa de ”rezistenţă” a băilor moderne, toaleta cu apă care se trage îşi are originile în practici sanitare antice, în politicile elisabetane, dar şi în tehnologiile revoluţiei industriale.
Latrine primitive care utilizau un flux constant de apă erau folosite încă de acum 5000 de ani, iar sisteme veche de toalete au fost folosite de mai multe civilizaţii antice, printre care şi cea romană.
Prima toaletă modernă a fost descrisă în 1596, de John Harington, un curtean englez şi nepot al Reginei Elisabeta I. Dispozitivul lui Harington era alcătuit dintr-un vas adânc de 60 de centimetri, sigilat cu smoală, răşină şi ceară şi conectat la o cisternă cu apă. Toaleta avea nevoie de circa 30 de litri de apă, o cantitate substanţială într-o perioadă în care nu exista infrastructură pentru transportul de apă în casă. El estima că această cantitate era suficientă pentru 20 de utilizări. Cu toate că Harington a instalat o astfel de toaletă la Palatul Richmond, au trecut câteva secole şi îmbunătăţirile făcute posibile de revoluţia industrială pentru ca toaletele să fie folosite în masă.
În 1775, inventatorul Alexander Cumming a obţinut primul patent pentru o toaletă cu apă care se trage. Inovaţia făcută de el a constat în forma şerpuită e ţevii de colectare, formă care împiedica emergenţa mirosului neplăcut. La finele secolului al XIX-lea, un antreprenor pe nume Thomas Crapper a reuşit să producă prima toaletă modernă care a prins la public.
