Ştim mai multe despre galaxii aflate la ani lumină de noi şi atât de puţine despre ce se află la câţiva kilometri sub scoarţa Pământului. Acesta este motivul pentru care în anii ’70 cercetătorii sovietici au decis să sape cea mai mare groapă din lume.
Proiectul a fost propus prima dată în 1962 și a fost repartizat către Consiliul Științific Interdepartmental pentru Studiul Interiorului Pământului și pentru Foraje de Mare Adâncime (în rusă Межведомственный научный совет по проблемам изучения недр Земли и сверхглубокого бурения). Locația a fost aleasă în 1965 în NV URSS, 10 km vest de orașul Zapolearnîi, la 69°23′N 30°36′E.
Adâncimea inițială e fost stabilită la 15.000 m. La 6 iunie 1979, recordul mondial de adâncime deținut de groapa Bertha Rogers din Washita County, Oklahoma, 9.583 m a fost depășit. În 1983, forajul a depășit nivelul de 12.000 m și a fost oprit pentru un an pentru a celebra evenimentul. Această perioadă de pauză este posibil să fi contribuit la un eșec dezamăgitor pe 27 septembrie 1984: după forarea la 12.066 m, 5.000 m de țevi de foraj s-au desprins și au fost abandonate în adânc. S-a decis să se foreze din nou de la 7000 de metri. Groapa a atins 12.262 m adâncime în 1989. În acel an groapa ar fi trebuit să atingă 13.500 m până la sfârșitul lui 1990 și 15.000 m până în 1993. Totuși, din cauza depășirii temperaturii prevăzute la această adâncime și poziționare, 180 °C în loc de 100 °C, forajul la adâncime mai mare a devenit imposibil și a fost oprit total în 1992. Odată cu creșterea în temperatură datorată adâncimii, forajul la 15.000 m ar fi însemnat lucrul la 300 °C, moment în care aparatele ar fi încetat să funcționeze.
În ciuda demersurilor ştiinţifice istorice ale cercetătorilor sovietici, ei nu au reuşit să ajungă nici măcar până la mantaua Pământului, adâncimea gropii reprezentând doar 0,002% din adâncimea totală care trebuie parcursă până la centrul planetei noastre. Groapa de foraj de la Kola a penetrat aproximativ o treime din scoarța continentală baltică, estimată ca având 35 de kilometri grosime, cu roci de circa 2,7 miliarde de ani la capăt. Proiectul a cerut studii geofizice extinse. Zonele studiului au fost structura adâncă a Scutului Baltic; discontinuitățile seismice și regimul termic în scoarța Pământului; compoziția fizică și chimică a scoarței adânci și tranziția de la scoarța superioară la cea inferioară; geofizica litosferică; și creerea și îmbunătățirea resurselor pentru studiu geofizic avansat.
Pentru savanți, una din cele mai fascinante descoperiri ce au rezultat din acest experiment a fost faptul că schimbarea în vitezele seismice nu a fost găsită la o graniță care marca tranziția ipotetică a lui Jeffrey de la granit la bazalt; era la fundul unui strat de rocă metamorfică care se extindea de la 5 la 10 km dedesubtul suprafeței. Roca fusese îndelung fracturată și era saturată de apă, ceea ce era surprinzător. Această apă, spre deosebire de apa de la suprafață, provenea din minerale și era incapabilă de a ajunge la suprafață din cauza unui strat de rocă impermeabilă.
Altă descoperire neașteptată a fost masa de hidrogen, noroiul ce curgea din groapă fiind descris ca „clocotind” cu hidrogen.
Acum, groapa de foraj este astupată cu un capac din metal şi poate fi găsită cu greu printre ruinele vechii staţii de cercetare.
Sursă: iflscience.com; wikipedia
